Îi spuneam “VLAD”, pe numele de familie, mi se părea mai simplu…

     M-am întors acum de la Vulcan pe defileul pe care l-am străbătut de nenumărate ori cu Vlad. Ori cu ziarele către tipografie, ori de plăcere, ori să batem vreun record până la Tg Jiu, Vâlcea sau Bucureşti. Mi-am amintit fiecare discuţie pe care am avut-o cu el. Mă nene, ăsta era farmecul. Discuţiile cu Vlad. Nu eram tot timpul pe aceeaşi lungime de undă, dar, nu-i aşa?, tocmai în asta sunt originile progresului. Rămânea fiecare pe baricada lui, dar sfârşeam fiecare discuţie cu veselie, râzând şi înjurând copios nişte vinovaţi imaginari.

  Vă voi spune două întâmplări. Una acum, cealaltă la sfârşit. În 2008, un om politic, să zicem, din Valea Jiului, l-a rugat insistent pe Vlad, fiindu-i prieten bun, să nu publice în ziarul LUI nişte dezvăluiri ale mele despre un alt om politic, care ar fi adus avantaje electorale unui al treilea.  Eu nu mai aveam nicio legatură cu ziarul. Ei bine, Vlad al nostru NU mi-a interzis materialul, NU s-a străduit să mă convingă că publicarea acestuia nu e binevenită într-o presă şi-aşa vitregită… Nu din altruism, nu din prietenie, ci pur şi simplu din corectitudine. Stia că e incorect să nu publicăm acel text.

            Nu ştiu dacă voi l-aţi cunoscut sau aţi lucrat sau, poftim, dacă v-aţi intersectat vreodată cu Vlad, dar dacă n-aţi făcut nimic din toate astea, aţi pierdut enorm.

            L-am lăsat acum pe Vlad pe unul dintre cele patru catafalcuri din micuţa capelă de la Vulcan, pregătite sumbru parcă pentru vreun accident colectiv de muncă.

            Întâmplarea a doua. Acum câteva luni, la sfârşitul verii, Vlad a fost internat la Floreasca, cu probleme grave. L-am vizitat în fiecare zi. În ultima, am încercat să iau legătura cu unul dintre prietenii noştri cu şofer din Valea Jiului pentru a trimite o maşină după el. N-a interesat pe nimeni. Vlad a dispărut din spital discret, fără să anunţe pe nimeni, cu un taxi jegos şi fără climatizare şi cu un autocar până la Petroşani.

            În faţa catafalcului, mi-au răsunat în timpane cuvintele pe care mi le-a spus când a ajuns acasă: ”Am crezut că mor în autobuz. Nici nu ştiu cum am ajuns la ai mei…”

            Nu fiţi trişti că a murit, ci veseli că l-aţi cunoscut.

            Te iubesc, Vlad!

            Cosmin

            P.S. Ziarul lui Vlad a fost primul ziar adevărat din Valea Jiului, de după 1989. ţineţi-l în viaţă!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *