,,România nu are un viitor… pentru că nu este interes a se dezvolta. Ne-am învăţăt să stăm cu mâna întinsă, la cheremul altora!”

Zilele acestea se împlinesc 20 ani de la cea de-a cincea mineriadă, din  iarna anului 1999, care  a pecetluit soarta Văii Jiului.  După declaraţiile ministrului Radu Berceanu, că va închide minele de la Dâlja şi Bărbăteni, liderul minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma a cerut, nici mai mult nici mai puţin, decât 10.000 de dolari pentru fiecare disponibilizat, şi 500 de dolari, ca pensie pe viaţă.

În decembrie 1999 se declanşează greva generală. La 15 ianuarie 1999, Judecătoria Petroşani declara ca ilegală greva  minerilor, iar în ianuarie, Miron Cozma decide declanşarea „Marşului către capitală” pentru recuperarea drepturilor ce li se cuveneau minerilor. Jandarmii închid Defileul Jiului, dar barajele acestora au fost distruse de minerii revoluţionari.  Cozma a decis continuarea marşului spre Bucureşti, alegând drumul cel mai scurt, prin Râmnicu-Vâlcea.

 

În 14 ianuarie 1999 peste 1000 de protestatari au escaladat barajul înălţat în Defileul Văii Jiului, ameninţând că nu se vor opri decît în Capitală. Lista de revendicări a greviştilor a fost schimbată. Ei au renunţat la cele 30 de solicitări, dar cer în schimb 10.000 de dolari pentru fiecare disponibilizat sau 500 de dolari pensie pe viaţă. Ministrul Industriilor a respins astfel de „aberaţii”. În replică, Miron Cozma a anunţat că 15.000 dintre ortacii săi şi-au exprimat în scris dorinţa de a pleca spre Bucureşti. Sub comanda lui Romeo Beja, aproape 1.000 de mineri s-au urcat în cele 11 autobuze parcate în faţa sediului Companiei Naţionale a Huilei, strigând că pleacă spre Capitală. Au ajuns la primul baraj înălţat de oamenii de ordine, baraj format din pietre, humă şi nisip. Lucrurile păreau a scăpa de sub control. Peste 100 de mineri au trecut de Valea Jiului. Nici un jandarm nu era în zonă, trupele de ordine retrăgându-se la cîţiva kilometri, în spatele unui al doilea baraj. La 15 ianuarie 1999 Judecătoria Petroşani va declara ilegală greva minerilor, iar la 18 ianuarie Cozma decide începerea „Marşului spre Bucureşti”.

Ministrul de Interne, Gavril Dejeu, a demisionat în seara zilei de 19 ianuarie, când minerii au trecut de toate barajele forţelor de ordine din Defileul Jiului.  „Am socotit că îmi revine o răspundere morală pentru atitudinea pe care au avut-o forţele Ministerului de Interne”.

 

Bătălia de la Coşteşti a început în jurul orelor 14.00 şi s-a încheiat în jurul orelor 17, cu victoria minerilor. Forţele de ordine aveau aproximativ 2000 de combatanţi, inclusiv trupe speciale DIAS (Detaşamentul de Intervenţie şi Acţiuni Speciale) şi BAOLP (Brigada de Asigurare a Ordinii şi Liniştii Publice), numărul minerilor fiind de aproximativ 15-20000. Minerii au străbătut pe jos cei trei  kilometri dintre Horezu şi Costeşti. Au încercuit zona şi au atacat din toate părţile. Din spate jandarmii au fost atacaţi de săteni din Costeşti, înarmaţi cu pistoale de semnalizare. În timpul nopţii de 21-22 ianuarie 1999 a fost emisă ordonanţa de urgenţă care instituie starea de urgenţă pe întreg teritoriul României, începând cu ora 14 a zilei de 22 ianuarie. Constantin Dudu Ionescu este numit ministru de interne şi se produce înlocuirea unor cadre de comandă ale acestui minister.

   Pacea de la Cozia – „Nicio parte nu a câştigat, în schimb a câştigat ţara”

Aflat în faţa unui conflict fără precedent, Primul Ministru Radu Vasile acceptă dialogul cu minerii, eveniment care a avut loc la mănăstirea Cozia, la 22-23 ianuarie. În urma acestuia a fost încheiată „Pacea de la Cozia”, un acord în care Guvernul convenea respectarea revendicărilor minerilor, neînchiderea minelor Dâlja şi Bărbăteni şi neînceperea urmăririi penale împotriva liderilor minerilor. Conform declaraţiilor primului ministru, „Acţiunea revendicativă s-a încheiat. Minerii se îmbarcă, la ora actuală, în maşini, se întorc la locul de baştină. În esenţă, aceste discuţii au durat câteva ore. Au fost depistate o serie de soluţii care însă vor fi finalizate după prezentarea unui program de reducere a pierderilor, prin reducerea costurilor în companiile componente şi participante la acţiunile revendicative”.

„Nici până în prezent nu am înţeles de ce nu s-a repectat înţelegerea dintre părţi. Minerii erau foarte paşnici, dar şi-au negociat viitorul foarte greu.  Nu pot să uit starea tensionată de la începutul discuţiilor, dar, la un moment dat, când a trebuit să le servim masa, starea s-a detensionat iar rugăciunile rostite în incinta bisercii, la umbra marelui voievod Mircea parcă le-au dat înţelepciunea de a cădea la pace şi de a nu pune ţara în pericolul izbucnirii unui război civil. Miron Cozma era un om cu verticalitate şi este păcat că a suferit doar pentru că a dorit să le fie respectate drepturile ortacilor săi. Prima dată a venit la Cozia fostul prefect şi  atunci mi-am dat seama că se va întâmpla ceva în rândul obştei noastre de călugări paşnici, slujitori ai Domnului. Apoi au veneit liderii din cele două bazine miniere, Valea Jiului şi din Gorj, câte partru persoane. Prima dată au intrat în biserică şi s-au rugat şi după aceea au venit aici, în această trapeză, le-am pus să mănânce. Curtea era plină de ziarişti. Apoi, a apărut şi primul ministru, cu Înalt Preasfinţitul Ion. Au început negocierile. Presfinţitul Ion s-a dus direct în spatele lui Radu Vasile, de parcă se simţea ceva în ceafa ta. A pendulat între liderii de sindicat  şi a stat în spatele fiecăruia când se ridica tonul şi vocea. Totul s-a desfăşurat în mod paşnic. 

            “Dacă ar fi să o ia de la capăt, ce ar cere minerii, acuma??? Totul a fost ok, şi până la Revoluţie, minerul era un om repectat în societatea românească. Dacă stăm şi ne gândim, aveau niste drepturi, dar nu numai ei, toată lumea avea. Omul nu avea grija zilei de mâine. Dar, acum la ce îţi foloseşte??? Că ai vile, maşini, hipermarketuri şi toate astea???. Te uiţi la calea ferată, vezi cuiele ieşite afară, firele, nu vezi un cantonier să meargă cu ciocănelul  sa vadă ce e acolo, ne-au năpădit buruienile, şi atuncea??? Pe Valea Oltului treceau trenuri, după trenuri, de marfă, de călători.  Atâta timp cât sunt cei care sunt, România nu are un viitor… pentru că nu este interes a se dezvolta. Ne-am învăţat să stăm cu mâna întinsă, la chermul altora… Avem o ţară bogată, pentru că am străbătut-o şi în lung şi în lat, unde mai vezi grânele şi bogăţiile ţării, Străinii au cumpărat terenuri, iar românii sunt acum, sclavii lor, aşa cum era odată să lucreze pentru o bucată de pită şi un blid de mălai. Asta este economia??? Globalizarea a început,  iar omenirea  şi-a întors faţa de la Dumnezeu şi cu cât electronic creşte, cu atât credinţa scade. Ce tradiţii aveam de Crăciun, de Paşte, de alte sărbători. Portul, tradiţia şi  câte şi mai câte. Acum ce e??? Avem libertate şi nu ştim ce să facem cu ea??? Biserica se construieşte, dar nu este formată din ziduri, ci din oameni. Omul care este credincios şi care-şi păstrează credinţa, nu se rătăceşte dar oamenii care nu înţeleg… de noi depinde încotro merge biserica, obştea, comunitatea”, a ţinut să ne declare Părintele Grigorie, cel care a fost părtaş la semnarea „Păcii de la Cozia”.

Dar, aşa cum spune şi părintele Grigorie, Pactul şi Pacea de la Cozia nu s-au respectat. Judecătorii secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie l-au condamnat pe Miron Cozma la 18 ani de închisoare pentru instigare la subminarea puterii de stat a minerilor care au venit la Bucureşti. În februarie 1999, Cozma declaşează o altă mineriadă, dar la Stoeneşti minerii sunt înfrânţi, confruntarea se lasă cu vărsare de sânge, iar liderii minerilor sunt arestaţi şi încarceraţi.

„Prin Pacea de la la Cozia a fost evitat un război civil, pentru stabilitatea României. Chiar dacă Constantinescu a scos Armata şi tancurile împotriva noastră, a minerilor, nu avea nicio şansă. Până la urmă, istoria va face dreptate”, declara Miron Cozma, la comemorarea mineriadelor, răniţilor  şi morţilor acesteia. Acum, la 20 ani de la cea de-a cincea mineriadă, mineritul se îndreaptă cu paşi repezi către colaps.  Termocentralele Paroşeni şi Mintia furnizează energie în SEN, în funcţie de cărbunele  extras de la minele din Valea Jiului, care încă mai funcţionează, şi din import.

Numărul minerilor este an de an, din ce în ce mai mic, iar cei care ar trebui să le reprezinte interesele sunt acum actualii directori, care încasează lefuri frumoase pe spinarea lor şi care-şi urmăresc mai mult interesele personale. Sindicatele sunt dezbinate pe principiul “dezbină şi împarte”,  iar drepturile acestora sunt lăsate la mâna unora care au alte interese acum.

Valea Jiului, mineritul şi activităţile lui conexe,  au  perspectivă socio-economică sumbră şi cu toţii aşteptăm LUMINIŢA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI pentru a ne scoate din ÎNTUNERICUL care a cuprins zona.                                                                                            Angella Dumitraşcu

 

 

One comment

  1. Minerii vaii jiului spune:

    Sa se faca investitii la Mina Livezeni si Mina Vulcan !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: