Cel mai mare accident minier, comemorat la Lupeni

            Comemorarea s-a ţinut la cimitirul eroilor, acolo unde autorităţile locale au organizat o slujbă de pomenire a morţilor.

   La ora 12 şi 30 de minute a zilei de 27 aprilie 1922, la mina Aurelia din Lupeni, 82 de oameni au pierit în cel mai mare accident minier din Valea Jiului, lăsând în urmă 67 de văduve şi 94 de copii care nu şi-au mai văzut niciodată soţii şi taţii. La 96 de ani de la producerea tragediei, tot la ora 12 şi 30 de minute, exact la orele când s-a produs explozia, a avut loc o slujbă religioasă, precedată de depuneri de coroane din partea Primăriei şi Consiliului local Lupeni, a senatorului Cristian Resmeriţă şi alţi invitaţi.

     „Tragedia a fost pentru Lupeni foarte mare şi este şi în continuare la fel. Am considerat că suntem obligaţi să venim azi aici, cu angajaţii primăriei şi să depunem o coroană de flori în memoria celor căzuţi atunci”, a spus Lucian Resmeriţă, primarul municipiului Lupeni.

            „Putem doar să ne imaginăm ce tragedie a fost la vremea respectivă pentru 82 de familii. Au rămas femei singure, copii orfani, o adevărată tragedie. Important este ca în vremurile care vin, cel puţin noi, să le aducem un omagiu celor ce şi-au dat viaţa, nu doar în 1922, ci şi în alte tragedii din exploatările miniere”, a declarat  senatorul Cristian Resmeriţă.

                 „Biroul internaţional al celor care tulbură liniştea pământului”

Reproducem aici o mărturie a lui Petre Mihăilă, fostul lider al minerilor social-democraţi lupeneni în perioada interbelică aşa cum a fost ea redată de scriitorul Marian Boboc în cartea „Ultimul şut”: „În ziua de 27 aprilie, între orele 12 şi 1, pe când mergeam spre mina Victoria, unde trebuia să intru la orele 2 după masă, la lucru, când trecem pe la gura minei Aurelia, am auzit deodată o explozie puternică şi un cutremur de pământ. La început nu ştiam ce s-a întâmplat, însă imediat mi-am dat seama că este o explozie de mină. Am renunţat să mai merg la lucru la mina Victoria şi am luat o lampă, nu-mi amintesc de la cine, care se afla la gura minei Aurelia şi am coborât cu colivia în Puţ, care era 120 m adânc. Acolo am găsit toate galeriile prăbuşite, vagonete răsturnate şi încă gazul şi fumul erau calde, totuşi eu şi încă doi tovarăşi, care intraseră deodată cu mine, am început munca de salvare. Nu am putut salva de sub dărâmături decât 4 muncitori, în viaţă, care au scăpat, dintre care unul a fost cu ochii arşi, totuşi a mai trăit vreo doi ani. Munca de salvare a continuat 24 de ore. În acest timp, s-au găsit 80 de corpuri în nesimţire, arse şi sfărâmate. Dintre muncitorii care fuseseră la lucru în ziua exploziei lipseau doi, care nu se puteau găsi. După alte două zile, au fost găsiţi şi aceia, însă tot în nesimţire. La înmormântarea celor 82 de muncitori, căzuţi în câmpul muncii, au luat parte toţi muncitorii din regiunea Văii Jiului, în acea zi nu s-a muncit în întreaga regiune. În acea zi a fost o jale. Pentru cei 57 din 1917 s-a făcut un cimitir aparte, au fost înmormântaţi într-o groapă comună. De asemenea, acei 82 au fost înmormântaţi în acel cimitir care a fost denumit “Biroul internaţional al celor care tulbură liniştea pământului”. (Marian Boboc – Ultimul şut)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: